O poveste banală #3

Pe măsură ce scriam, retrăiam toate momentele prin care trecusem. Mult prea scurt, dar foarte întens. Cred că aşa s-ar fi putut rezuma totul. O poveste banala, genul de poveste pe care o auzi zi de zi dacă îţi ţii urechile deschise şi asculţi. Dar, oare, nu poveştile pe care le trăim cu adevărat sunt cele mai frumoase? Poveştile cu oameni adevaraţi, cu probleme adevărate, cu părţi frumoase şi părţi urâte, cu calităţi şi defecte ne fac să ne pierdem şi să ne regăsim în câteva rânduri? Perfecţiunea… nu ştiu, nu mă atrage. Nu cred în unilateral, nu cred în plus fără minus. Nu cred pentru că nu cred că este posibil. Banalul în schimb, ne aduce aproape de viaţa noastră. Problemele, ne fac să ne identificăm cu personajele. Ce fac, ce zic, cum reacţionează avatarele noastre ne înfluenţează starea de spirit.

A fost o poveste scurtă, intensă şi banală, dar în banalitate stă frumuseţea, pentru că banalul curge din cotidian, cotidianul este realitatea şi viaţa noastră. Greşesc? Spune-mi tu. Te provoc.

Aş fi putut să îţi spun că era atât de frumoasă, că timpul ar fi stat în loc. Aş fi putut să îţi descriu cum a avut 69 de orgasme, cu urlete, luminiţe roz şi cu un corp perfect din care ieşeau sunete perfecte care trezeau locatarii de la 25 de străzi distanţă. M-ai fi crezut? Nu, pentru că te-aş fi minţit. Toţi ştim că astea sunt poveşti, spectaculoase, dar nu le credem pentru că sfidează bunul simţ. Eu vreau să îţi povestesc viaţa reală, aşa cum este ea, frumoasă în banalitatea ei.

Pe măsură ce scriam aceste rânduri în jurnalul meu, am fost conştient de o stare de nelinişte. Începeam să ies la suprafaţă din lumea amintirilor, legătura aceea strânsă cu realitatea devenea din ce în ce mai deranjant de palpabilă. Scârţâitul roţilor, rumoarea generală, mirosurile de transpiraţie şi respiraţiile celor 8 oameni din compartiment, toate ciocăneau la marginea conştiinţei mele, năpustindu-se şi forţându-mă să mă rup de lumea mea, lumea cuvintelor.

Aveam o mâncărime în ceafă, ştiam că ceva nu este în regulă şi asta însemna un singur lucru. Am intors brusc capul spre stânga. Domnişoara cea nouă a făcut la fel, evitându-mi privirea. Avea încă urechile ocupate cu o pereche de căşti albe, dar eram sigur că trăsese cu privirea.

Am închis laptopul şi l-am pus in rucsac. Urma să termin de scris când ajungeam acasă. M-am întins peste cotieră şi am batut-o pe mână:
– Fumezi? Am întrebat-o, ducând două degete la buze în gestul universal valabil pentru genul ăsta de activitate. Nu a reacţionat în nici un fel. Am ridicat din umeri şi mi-am făcut loc printer paporniţe şi picioare întinse de-a lungul intervalului, şi aşa mic, dintre cele două banchete.

Începuse să plouă. Picăturile răpăiau pe geamul WC-ului, enervant de monoton. Mă rugam să bată o rafală, doar ca să schimbe mizeria asta de ritm, trasat parcă cu metronomul.Domnişoara mea a întrat când mai aveam două fumuri:
– O, scuze, nu ştiam că este ocupat. Mi-a zis, stand însă pe loc, fără să dea vreun semn că vrea să iasă.
– E în regulă, şi aşa mai am puţin. I-am răspuns eu. Închide uşa, ca să nu iasă fumul pe hol şi să ne trezim cu o amendă.

S-a conformat şi s-a apucat să cotrobăie prin geantă. A scos un pachet de Virginia, iar eu i-am ţinut brichetă să îşi aprindă ţigara.
– Mulţumesc, a spus după ce a tras un fum lung.
– Nu ai pentru ce, i-am răspuns eu. Mi-am aprins o altă ţigara şi, sprijinit de perete, o examinam din cap până în picioare.

Era destul de înaltă. Un metru şaptezeci, un metru şaptezeci şi ceva. Părul şaten îi cadea în bucle pe umeri şi îi încadrau faţa într-un stil rebel. Mi-a plăcut că nu purta foarte mult machiaj. Un creion pe pleoape, ruj şi unghii ingrijite, French. Ochii căprui, mari, curioşi, se mişcau nonstop oprindu-se pentru câteva secunde asupra unui detaliu, apoi căutand parcă ceva mai interesant. Purta o geacă groasă, pufoasă, genul ăla care îi dă orcărui corp oricât de subţire o înfăţişare de urs. Avea degete subţiri, agile, obişnuite cel mai probabil cu tastatura mai mult decât cu acul, cuţitele sau orice fel de muncă fizică.
– Eşti scriitor? M-a întrebat.
– Câţi ani ai? Am întrebat-o eu.
– 20, a spus ea contrariată. Minţea, dar nu avea rost să o contrazic.
– Nu, nu sunt scriitor. Dar mi-ar fi plăcut.
– Jurnalist?
– Să zicem, de dragul conversaţiei. I-am răspuns fixând-o cu privirea. Ştii că nu e frumos să te uiţi peste umărul oamenilor, nu? Am continuat eu.
– Nu m-am uitat peste umărul tău, doar priveam pe geam.
– Trei.
– Trei ce?
– Trei minciuni în două minute.
– Nu înteleg la ce te referi, a spus ea, privind în spre podea.
– 1. Nu ai 20 de ani. 2. Te uitai la ce scriu şi trei nu te uitai pe geam.
– Mda, sigur, ai vreo dovadă? A spus, ridicându-şi bărbia belicos. Am început să râd, pe cel mai bland ton de care eram în stare. I-am intins mâna spunând:
– Ok, hai să o luăm de la început. Eu sunt Sorin.
– Miky, Mihaela, dar poţi să îmi zici Miky. A spus, luându-mi mâna în a ei şi strângând-o destul de ferm, gest care m-a surprins plăcut. Detest oamenii care dau mână în silă, întinzându-ţi o chestier fleoşcăită şi lipsită de vlagă.
– Bun, Miky. Nu te uitai pe geam, pentru că te uitai la laptopul meu, asta e o dovadă. Am ridicat palma că să întrerup torentul de cuvinte ce se pregăteau să izbucnească din pieptul ei. Te uitai la ce scriu, altfel întrebarea “eşti scriitor” nu ar fi avut sens. Ai văzut că scriu, ai văzut că este vorba de o poveste… sau articol, înseamnă că ai citit. Nu a mai zis nimic, a avut totuşi decenţa să roşească. E drept, foarte puţin, dar a fost. Cât despre vârsta ta… am ridicat din umeri, a fost o simplă intuiţie. Dar în continuare cred că eşti mai tânără de 20 de ani.
– Şi dacă sunt, ce? A răspuns ea.
– Deci da, am dreptate.
– Poate, poate nu.
– E treaba ta câţi ani ai. Stai liniştită, nu o să te spun lu’ mami că fumezi. S-a uitat la mine şocată şi mi-a părut rău. Mi-am aprins altă ţigară şi i-am întins şi ei pachetul:
– Uite Miky, îmi pare rău. Am o zi proastă. A luat o ţigară de la mine şi s-a apropiat să i-o aprind.
– E ok, dar să ştii că eşti cam nesimţit.
– Parte din farmecul meu, draga mea, am zis eu zâmbind.
– Şi cam arrogant.
– Şi asta. Deci, pace?
– Ok, pace, cu o condiţie, a spus ea.
– Şi care este aia? Am întrebat-o eu, privind-o curios cu capul înclinat într-o parte.
– Să îmi zici cu ce te ocupi.
– Vrei să te măriţi cu mine? Am spus eu cât de serios puteam.
– Ce?
– Ştii tu, să fim împreună la bine şi la greu, să găteşti şi să facem copii, eu să mă îmbăt cu bere proastă şi tu să te uiţi la telenovele…
– Sorine, ce a fost asta?
– O cerere în căsătorie? Ştiu că WC-ul unui tren nu este cel mai…
– Baţi câmpii, m-a întrerupt ea.
– Crezi?
– Baţi câmpii sau ocoleşti subiectul, a continuat fără să mă ia în seamă. Am devenit serios:
– Ce împortanţă are cu ce mă ocup?
– Ce împortanţă are câţi ani am eu? A plusat ea.
– OK, avem un deal. Tu nu îmi spui câţi ani ai, eu nu îţi spun cu ce mă ocup. Misterul face bine la libido. Şi-a dat ochii peste cap exasperată.
– 17. Am 17 ani. Mi-a spus, savurând uluială de pe faţa mea. Deci, tu cu ce te ocupi?
– Sunt freelancer. Printre altele…
– Şi, nu puteai să spui aşa de la început?
– Şi să pierd toată distracţia? Nici o şansă. Hai mai bines ă ieşim de aici, înainte să fim luaţi pe sus şi eu acuzat de corupere de minori.

Ne-am întors în compartiment, sub privirile dezaprobatoare ale babei nebune. Restul drumului s-a scurs mult mai plăcut, având cu cine să vorbesc.

Ea a coborât în Ploieşti, nu înainte să facem schimb de numere de telefon. Nu pot să zic că eram teribil de interesat, dar aşa se cade. Ne-am făcut cu mâna, am promis să mai vorbim. Ea s-a întors şi s-a pierdut în mulţime. Înainte ca trenul să se pună în mişcare, facea parte din partea memoriei pe care nu o accesez niciodată. Sau, mai simplu spus, era uitată.

O oră jumatate mai târziu, coboram şi eu din vagon. Pe peron mă aştepta Geo, zâmbindu-mi fericită şi întinzându-mi braţul. AM trecut prin ea. Finalurile de genul acesta rareori se întâlnesc în realitate. Eram mult prea obosit ca să fiu trist, mult prea obosit ca să fiu în orice alt fel dacă stau bine să mă gândesc.

Am cazut pe pat, fericit şi decis să îmi satisfac măcar una din cele mai stringente nevoi. Mâncatul mai putea să aştepte. Înainte să adorm, la graniţa subţire dintre vis, realitate şi demenţă, m-am întrebat dacă sunt îndrăgostit.

Partea a II-a

M-a trezit soneria de la uşă. Iniţial credeam că visez în continuare, că sunt încă în tren şi că ce aud sunt roţile la o curbă mai mare de 5 grade. Încă un zbârnâit lung, sfredelitor, enervant, un fel de „târrrrrrrrrrrrr” de telefon din anii 90. Mi-am pus capul sub pernă, în speranţa că proprietarul degetului care apasă pe mizeria aia de buton o să se care. „tarrrrrr, tarrrr-tarrrr”. Am pus mâinile peste pernă şi apăsam cu putere. „Dispari, dispari, dispari naibii şi lasă-mă în pace”! Îmi spuneam, rugându-mă să se oprească curentul, să îl trăznească, să vina sfârşitul lumii, să fie un cutremur şi să cadă în fundul pământului. „tarrr, tarrr, tarrr”. Am aruncat perna şi pătura, tot un pachet de nervi. În chiloţi şi lipăind cu picioarele goale pe gresie, am deschis uşa de perete fără să mă sinchisesc să verific cine e. Înainte să deschid gura şi să arunc o privire ucigaşă, pe lângă mine a ţâşnit o siluietă, a trântit uşă în urma ei şi m-a luat la rost:
– Mă, da greu te trezeşti! Era vecina mea, Lola. Defapt, pe ea o chema Ana, dar din cauza unei poveşti de când era mică, pe care am uitat-o cu desăvârşire, toţi se obişnuiseră să îi spună aşa.
– Bună. I-am spus eu, clipind des şi încercând să mă dezmeticesc. Ce naiba faci trează la ora asta?
– La ora asta? E 14! Tu de ce dormi la ora asta? M-a întrebat ea, împungându-mă cu degetul în piept.
– Pentru că sunt obosit?
– Zău, dar unde ai umblat?
– Am fost până la Cluj. I-am spus, în timp ce mă îndreptam spre bucătărie.
– La Cluj? Cu ce ocazie? M-a întrebat de pe hol în timp ce probabil se descălţa. Aşa era Lola, ne cunoşteam de doi ani, făcusem sex, am încercat să fim împreună, ne tutuiam, jigneam, înjuram şi ne dădeam cu farfuriile murdare în cap, murdărind şi vandalizând jumătate din casa în joaca noastră, dar ea nu putea, sub aminţarea armei dacă ar fi fost cazul, să între încălţată.
– Căutam ceva de muncă. S-a înfiinţat pe uşa de la bucătărie, mică, energică, într-un vârtej de păr roşcat şi pijama roz.
– La Cluj!? S-a mirat ea, aşezându-se pe un scaun, picior peste picior.
– Aham. I-am răspuns turnând apă în filtrul de cafea.
– Şi de ce mă rog, nu mai există locuri de muncă în Bucureşti?
– Ba da, dar… am ridicat din umeri, de acolo am primit o ofertă convenabilă.
– O ofertă cu ţâţe, cur şi promisiuni de căsătorie, bănuiesc, m-a tachinat ea, zâmbind şi scotocind după un pachet de ţigări cu privirea.
– Nu chiar. I-am răspuns, apăsând pe butonul „on” al filtrului şi plecând în spre dormitor să îmi caut pantalonii şi ţigările.
– Cum adică „nu chiar”?! A urlat ea în urma mea. M-am lăsat în genunchi, scotocind pe sub pat, şi urlând de acolo:
– Adică, nu de aia m-am dus, dar… am luat pachetul de ţigări mototolit care ieşea din partea dreapta a jeansilor.
– Dar!? A ţipat ea din nou.
– Dar, am revenit în bucătărie, s-a nimerit. I-am întins pachetul.
– Aşa, hodorong tronc, a spus ea, servindu-se şi întinzând mâna după brichetă.
– Cam aşa. Mi-am aprins mai întai ţigara mea şi după i-am întins şi ei bricheta.
– Te compătimesc. Mi-a suflat un fum direct în ochi şi, cu mâinile în şold, a continuat: sunt sigură, a accentuat si-ul, făcând cuvântul să sune ca „siiiiiigură”, că tu săracul, virginul, nexperimentatul, neprihănitul şi…
– Mai taci odată că mă doare capul, am întrerupt-o eu plictisit, stingând ţigara pe sfert fumată. Mă duc să fac un duş.

Apa călduţă îmi biciuia delicios faţă şi corpul. Oboseala, încordarea, resturile de somn se scurgeau în canalizare odată cu spuma de la gelul de duş cu miros de mentă. Am simţit-o lângă mine înainte să deschid ochii. S-a ridicat pe vărfuri şi m-a sărutat pe gură. Am luat-o în braţe şi i-am răspuns la sărut. Mă simţeam acasă în sfârşit.

Nu am reuşit niciodată să trăim împreună ca iubiţi. Ea mult prea energică, eu leneş. Ea dornică să iasă, să se distreze, să petreacă în cluburi şi la concerte, eu stând şi citind până dimineaţa, pierzându-mă în peisaj, sau scriind până adormeam cu capul pe tastatură. Am încercat, anemic ce-i drept, dar 24 de ore, chiar şi 12, chiar şi 6 de ore petrecute împreună ne epuizau pe amândoi. Ne înţelegeam bine, ne agreeam, ne simţeam atraşi unul de celălalt, dar pur şi simplu nu ne potriveam romantic.

Am hotărât să fim prieteni. Ne-am răzgândit şi, într-o noapte, când a năvălit în apartamentul meu plângând, beată şi mai nervoasă decât o viespe pe anfetamine, am schimbat datele contractului şi am stabilit să fim prieteni care şi-o şi trag.
– Dar, a ţinut ea să precizeze, în timp ce o ajutam să îşi dea rochia jos, doar atunci când amândoi suntem single! Am trântit-o în pat, desfăcându-i sutienul şi sărutându-i sânii. Să ştii, a spus cu mândria omului beat, că eu nu sunt o curvă şi nici proastă, da? Dar, ce este rău în a trăi aşa, adică e doar sex, şi-a depărtat picioarele să-i facă loc mâinii mele peste slipul ei, e normal, şi tu eşti un tip draguţ, şi te plac şi… şi… nu am aflat niciodată şi cum mai sunt, gemetele înlocuind orice fel de dialog articulat.

Acum, sub duş, îmbrăţişaţi, trăiam în bula noastră de realitate, o bulă în care nu prea mai conta nimic, nu mai exista nimic decât trupurile noastre strâns lipite şi iluzia unei vieţi paralele, o poveste pe care o scriam cu fiecare secundă ce ne-o petreceam împreună.
– Te vreau, mi-a şoptit între sărutări. Te vreau…

Mi-am lăsat palmele să alunece pe spatele ei gol, mâgâind-o şi dezmierdând-o cu o tandreţe reală. I-am atins fesele mici şi ferme. Le-am cuprins în palme şi le-am frământat energic. Ea şi-a pus mâinile în jurul gâtului meu şi a gemut mulţumită.
– Şi eu te vreau Lola, mi-ai lipsit, I-am spus, mângâind-o pe interiorul coapselor.
– Mai spune-mi, vorbeşte-mi. A şoptit ea, frecându-şi pubisul de penisul meu erect.
– Cât am fost plecat, m-am gândit numai la tine. La zâmbetul tău, la energia ta, la tot. Am lipit-o de faianţă, sărutând-o pe gât şi pe umeri. De abia aşteptam să ajung acasă, să te văd, să te miros, să te ating. Am ingenunchiat, sărutându-i sfârcurile mici şi roz.
– Mai zi, te rog, mai spune, îmi place să te aud când îmi vorbeşti, a spus ea, închizând ochii şi trecându-şi degetele prin părul meu.
– Ştii, ai cei mai adorabili pistrui din lume. Şi acesta, am sărutat-o pe stern, între sâni, şi acesta, imediat sub sfârcul drept, şi astă, aproape de umăr, şi acesta… şi… acesta. Pe măsură ce vorbeam, îi sărutam fiecare mică pată de pe piele. Ea era complexată de ei, eu îi adoram. Erau parte din farmecul ei, erau un semn distinctiv, o imperfecţiune a pielii care dă individualitate unui corp. I-am atins cu buzele clitorisul.
– Eşti delicioasă, atât de delicioasă. A oftat, toţi muşchii contractându-se şi relaxându-se ca străbătuţi de un fior electric. Mi-am trecut palma peste pubisul ei fin, proaspăt epilat şi mirosind a loţiune de corp cu esenţă de rodie.
I-am departat picioarele şi am lins-o pe exteriorul labiilor.
– Ştii că sunt nebun după rodii.
– Da, a spus ea printre suspine şi gemete uşoare. Mi-am trecut limba peste clitorisul ei de jos în sus, şi iar în jos. Degetele îi masau gambele şi coapsele frumoase, lucrate până la epuizare în ore de alergat. Mi-am lăsat limba să alunece în ea, lipindu-mi buzele de vaginul ei. O exploram încet, de jur împrejur, pe dinăuntru, apoi ieşeam şi îi sugeam clitorisul unflat. Gemea ritmic, un plânset înalt, în creşcento. Mă excita enorm să o aud cum se manifestă. Strigătele ei de plăcere se loveau de pereţii băii, ricoşau şi umpleau camera şi tot apartamentul. Îşi mişca bazinul în sus şi în jos necontrolat.

Am prins-o de fese, şi mi-am presat puternic buzele de clitorisul ei, lingând-o rapid în sus şi în jos. Şi-a încleştat degetele în părul meu şi m-a tras în sus:
– Hai, ia-mă, te vreau în mine, nu mai pot. M-am ridicat în picioare şi am sprijinit-o cu fundul de chiuvetă. Ea şi-a înfăşurat picioarele în jurul taliei mele. Am pătruns-o dintr-o bucată. A ţipat şi mai tare şi şi-a înfipt unghiile în spatele meu. Era atât de strâmtă, atât de udă şi de alunecoasă. La fiecare contră, trupurile noastre se izbeau violent cu un „plici” de piele udă pe piele udă. Degetele mele i s-au înfipt în carnea feselor, ghidând-o, frământându-i nemilos pielea.
– Da, da, strange-mă mai tare, aşa, daaaa!
– Îţi place, am întrebat eu printre gâfâieli.
– E perfect, nu te opri, aşa! Am pleznit-o peste fund, obţinând un geamăt şi mai înalt, şi mai tânguitor, şi mai puternic.
– Hai iubita, nu mai am mult. Mă omori iubita, eşti atât de bună, eşti atât de frumoasă, eşti minunată. Îi şopteam eu. Sub noi, chiuveta troznea şi scârţâia a protest. Apa sărea în toate părţile, stropind totul în calea ei. Am sărutat-o şi muşcat-o în punctul în care gâtul întâlneşte umărul şi am simţit cum penisul meu este strâns şi mai tare de vaginul ei. O contracţie, încă una, un ţipăt sfâşâitor şi am explodat. Strângându-ne cu putere, am juisat împreună, vocile noastre la unison, inimile bâtând nebuneşte. Val după val de plăcere ne zguduiau trupurile, cu fiecare icnet ne cufundam şi mai mult parcă unul în celălalt. Bula noastră era mai reală ca oricând, tot universul se limitase la două priviri dilatate, uşor înceţoşate care se sorbeau, se adânceau şi spuneau o poveste, o poveste banală scrisă de oameni de mii şi sute de mii de ani. O poveste de iubire, bărbat pentru femeie, contopire şi plăcere împărtăşite. Buzele noastre s-au găsit, s-au gustat flămânde, sărate, unflate şi uscate.

Rămâi la curent cu ultimele fantezii erotice publicate

Adaugă adresa ta de e-mail ca să primeşti fanteziile erotice direct la tine în inbox

O poveste banală #3
5 (100%) 1 vote

Advertisements

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *