O poveste banală #4

Pentru Mihablack, pentru că sunt bucuros că ne-am cunoscut. Sunt gelos pentru descrierile atât de vii de care eşti capabilă şi aş vrea ca într-o zi să pot fura şi eu această tehnică. Îţi mulţumesc pentru că mă asculţi, pentru că mă inspiri şi pentru că mă încurajezi să scriu.

„… Sper că şi tu eşti bine, cu drag, Dana”

„Mda”, mi-am zis în barbă, „sunt perfect, ce să zic”. Am închis calculatorul cam fără chef. „alegeri, alegeri, alegeri. Mă piş pe destin, totul se leagă doar de alegeri”. M-am ridicat de pe scaun, întinzându-mi muşchii amorţiţi. Eram cam fără chef şi asta începea să fie un fel de obişnuinţă. „Nu e bine, îţi trebuie ceva nou”, îmi spuneam mergând spre bucătărie. În ultimele săptămâni parcă trăiam din inerţie, sentiment pe care nu îl mai avusesem de câţiva ani. După ultima relaţie ratată căzusem într-un fel de depresie totală, refuzând orice contact cu oamenii, prieteni, necunoscuţi sau extratereştri. „aia nu sunt oameni, boule”! Ţipa undeva raţiunea mea, dar dracu o băga în seamă. În seara asta eram în vacanţă, decis ca de a doua zi să mă întorc printre cei vii.

Am luat de pe raft un pahar şi din frigider o sticlă. Pe etichetă scria dorna, dar la cele 50 de grade numai apă minerală nu era. O cumpărasem în Cluj de la un tip care jura cu mâna pe inimă că e „prună sută la sută”. „Da mă, şi eu sunt patriarhul Teoctist întors din morţi să bântui sub forma unui vampir care face reclamă la instalaţii de brad”. Am reuşit să o cumpăr la jumătate de preţ, ceea ce îmi dădea un sentiment de satisfacţie autentică.

Primul pahar l-am dat pe gât. Al doilea la fel, al treilea l-am dat pe gât, dar şi puţin pe gulerul de la tricou. „Să mai bea şi morţii, că aşa e bine”. M-am aşezat cu fundul pe pervaz şi, cu ţigara în gură, mă gândeam la Dana.

S-a întâmplat cu doi ani în urmă. Eram student şi aveam nevoie de bani pentru bere, aşa că am dat anunţ pe internet că dau meditaţii la franceză. După ce mă chinuisem 9 ani să o învăţ, aveam de gând să şi scot nişte foloase din asta. M-a contactat o tipă, care se pregătea să emigreze. Avea un băiat de 3 ani, David, şi ar fi vrut ca trecerea să fie cât mai uşoară pentru el. Am zis bine, ne-am dat întâlnire a doua zi.

Puştiul era foarte simpatic. Energic, curios, inteligent şi foarte bine crescut. Spunea lucruri ca „mulţumesc”, „te rog” şi „la revedere”, chestii pe care eu le învăţasem de abia prin clasa a IV-a. Cânta deja la pian, făcea sport şi ştia să facă diferenţa între o lamă şi un dromader.

L-am îndrăgit din prima zi. Îmi place să cred că şi el simţea aproximativ aceleaşi lucruri pentru mine. Ne înţelegeam şi, într-un fel, devenisem prieteni.

Mama lui, Dana, era o femeie puternică şi foarte dedicată creşterii celui mic. Divorţase de doi ani şi acum făcea faţă cu brio, fără să se plângă, fără să sufere, fără să se ascundă şi luând totul ca atare. O admiram pentru asta, dar nimic mai mult. Eram mult mai ataşat de băieţel, ale cărui vizite le aşteptam, probabil, cu mai multă nerăbdare decât el.

După trei luni, am primit permisiunea să îl scot la film. După 4 a stat la mine o duminică întreagă, mâncând floricele şi jucând cărţi, monopoli şi construind cazemate din carton.

Seară am bătut palma într-un mod al nostru, ca doi spioni care schimba un mesaj secret (bătaie sus, jos, sus, sus şi jos) şi după ce a plecat, casa mi s-a părut goală. Îmi doream copii? Nu chiar, eram eu un copil mult prea iresponsabil ca să am grijă şi de altcineva. Pur şi simplu, îmi plăcea David şi mă puteam manifesta în toată imaturitatea mea.

A doua zi, m-a sunat Dana să îmi mulţumească:
– Ştii, David a vorbit toată ziua despre tine.
– Sper că de bine, adevărul este că nu prea i-a plăcut să stea cuminte în timp ce eu îl torturam.
Am spus eu, încercând să fac o glumă. Ea a râs.
– Da, da, sunt sigură. Nu ştiu ce i-ai făcut, dar îţi mulţumesc.
– Nu ai pentru ce Dana, a fost o reală plăcere. Am tăcut amândoi.
– Cum progresează la franceză? M-a întrebat în cele din urmă.
– Învaţă repede. În curând, probabil că o să iau eu lecţii de la el. A râs din nou:,
– Mă bucur să aud asta. A spus ea.
– E un copil tare deştept, i-am răspuns eu.
– Sau are un profesor foarte bun? Mi-a replicat ea, doar de convenienţă. Se auzea în tonul ei că îi face plăcere.
– Sau asta, tot ce se poate, am răspuns eu zâmbind, chiar dacă nu mă putea vedea.
– Ce faci mâine? M-a întrebat ea brusc.
– Nimic, cred. Cel puţin până acum trei secunde nu aveam nici un plan, de ce?
– Mâine David are o o mică serbare la gradi, şi…
– O să vin. La ce oră? Am întrebat eu încântat de invitaţie.
– La 12. Asta nu prea îmi plăcea, era cam dimineaţă pentru gustul meu. Am făcut mental un calcul rapid şi mi-a dat o oră monstruoasă de trezire. Trebuia să apuc să îmi beau cafeaua, să fumez ţigara, să mă spăl, să beau a doua cafea, să mă spăl pe dinţi, să mă îmbrac, off.
– E ok dacă nu poţi, a spus ea realizând că ezit.
– A, nu, stai liniştită, o să mă trezesc eu, am spus muşcându-mi buza.
– Dacă vrei, trecem noi să te luăm. Asta îmi mai dădea jumătate de oră de somn.
– Ok, sună perfect! Am spus cu ceva mai multă vlagă.
– Ce zici de 11:30? M-a întrebat.
– Sună perfect, o să fiu gata. Ne-am luat la revedere şi am închis.

La 11:31 BMW-ul albastru metalizat trăgea în faţa porţii mele. Eu nu nimeream cheia în broască şi înjuram pe înfundate. Mă durea capul şi eram cam chiaun, chiar dacă prinsesem 5 ore de somn. Cum am trântit uşa în spatele meu, Dana a şi demarat.
– Neaţa, am spus eu spre ocupanţii maşinii. M-am întors să îi întind palma lui David care mi-a lovit-o entuziast. Femeia vorbea la telefon, dar a dat din cap în direcţia mea, conducând cu o singură mână. Nu pot să zic că eram în culmea sentimentului de siguranţă, dar mă chinuiam să nu o arăt. Pregătit să-i dai pe spate, pustiu? L-am întrebat pe elevul meu.
– Nu chiar, mi-a răspuns privindu-şi pantofii.
– Cum aşa? Doar eşti cel mai tare! S-a foit puţin stânjenit. L-am bătut pe genunchi. Hai, o să fie bine. O să vezi, o să îi dai pe toţi pe spate şi gagicile o să moară după tine. Uneori îmi cam scapă că are trei ani. Vreau să spun, colegele.
– Ştiu ce sunt alea gagici, mi-a spus el superior.
– Îmi pare rău, am uitat cu cine vorbesc, i-am făcut eu cu ochiul. Dana a închis telefonul şi l-a aruncat pe bord, privindu-mă în retrovizoare.
– Arăt ca naiba, ştiu. I-am spus. Pentru mine, e cam… matinal. Mi-am frecat sugestiv tâmplele.
– Ei, nu…
– Ba da, am întrerupt-o eu. Nu aş fi pierdut asta pentru nimic în lume! I-am zâmbit pustiului în oglindă şi el mi-a făcut un „ok”.

Sala era plină ochi cu mămici, copii şi câţiva tătici pierduţi. Pe scenă încă mai forfoteau oameni, aranjând decorul. Părea că serbarea avea să fie mai mult decât reprezentarea lui David (of, la naiba), iar lumea îşi fotografia odraslele cu nespusă verva. Le-aş fi băgat bliţurile pe gât, dar asta pentru că mă durea capul şi nu că aveam ceva cu ei. Ne-am aşezat undeva la mijlocul sălii, pe mijlocul rândului. Am bătut cuba cu cel mic, care era emoţionat până în vârful degetelor, maică-sa i-a aranjat nişte cute invizibile ale cămăşii şi a plecat de lângă noi, cam fără chef.

– O să fie bine, i-am spus eu Danei. Mai rău este când se apucă de droguri. Mi-a aruncat o privire contrariată, eu i-am zâmbit. Se cheamă glumă, ştii tu, zâmbeşti, râzi, chestii?
– Îmi pare rău, dar nu mi se pare o chestie cu care să glumeşti. Mi-a răspuns ea cam sec.
– Bine, bine, am ridicat eu mâinile, îmi pare rău. Doar relaxează-te.

Am urmărit o piesă de teatru, mai mult dormind cu ochii deschişi. Ceva recitale de poezii, o tentativă de dans şi iar o scenetă. Totul era drăguţ, inocent, dar nu foarte electrizant. În cele din urmă, după o oră, a urcat şi David pe scenă şi m-am trezit şi eu. I-am făcut cu mâna, am urlat, l-am aplaudat şi i-am arătat semnul victoriei. A zâmbit şi s-a aşezat la pian. A cântat foarte foarte frumos, mult mai frumos decât m-aş fi aşteptat de la el. AM fost sincer impresionat. Mama lui aproape că plângea. Sau nu? Nu prea puteam să îi văd faţă în semiîntunericul sălii. Puştiul a terminat de cântat, s-au auzit ropote de aplauze. S-a ridicat şi a făcut o plecăciune magistrală. Eram dublu impresionat. S-a retras în spatele cortinei în aclamaţii. Eram deja gelos.

Când a venit la noi, aproape că strălucea de fericire. L-am luat în braţe, l-am aruncat în aer strigând „hip-hip, ura”! De trei ori că la carte. Râdea cu gura până la urechi, strivit între doi adulţi ieşiţi din minţi.

A urmat o pauză de un sfert de oră. Eu am ieşit să fumez. După câteva minute mi s-a alăturat şi Dana:
– Mulţumesc că ai venit. Mi-a spus, aprinzându-şi ţigară.
– Hei, fi originală. Mi-ai mai spus asta de, am făcut o pauză mimând ca număr, 3 31992 ori. A râs sincer. Oricum, puştiul e tare.
– Mulţumesc.
– Cu plăcere, dar cred că este sută la sută meritul lui. I-am făcut cu ochiul şi am stins ţigară. Eu cam trebuie să mă car.
– Deja?
– Mda. S-a bosumflat puţin. Sau poate nu… m-am corectat eu. Uite ce e, nu prea sunt obiș nuit cu chestiile astea.
– Nu mai ţine mult. Mi-a spus ea.
– Cat aproximezi?
– Jumătate de oră.
– Uite cum facem. Eu rămân afară, dau câteva telefoane, rezolv chestii şi vin înăuntru de îndată cum termin. Şi-a stins şi ea ţigara şi a dat din cap. I-am făcut cu mâna în timp ce intră în clădire.

Adevărul era că mă cam plictisisem. Adică, puştiul mi-a plăcut, dar restul nu prea mă interesau. Mi-am mai aprins o ţigară şi am fumat-o lent, cât se poate de lent. Zece minute mai târziu, mă aşezam lângă Dana care era prinsă cu telefonul. M-a văzut când a terminat de textuit, şi mi-a zâmbit.

Era pentru prima dată când realizăm că este femeie. Ciudat, nu? O văzusem pentru luni întregi, vorbisem, ne împrietenisem, ne atinseserăm şi eu îi meditam copilul, dar cu toate astea era Dana, mama pustiului şi cam atât. Acum, zâmbindu-mi, realizăm că este femeie, şi încă una frumoasă. Mi-am înghiţit replică sarcastică pe care voiam să i-o dau şi m-am sprijinit de spătarul scaunului, brusc interesat de ce se întâmplă pe scenă. Aşa mă apucau pe mine inspiraţiile de geniu fix în momentele nepotrivite.

*

– Cred că ar cam fi momentul să ne băgăm la somn, ce zici, pustiu?
– Încă puţin, te rog.
– Bine, uite cum facem, tu te mai uiţi la TV până pregătesc eu cameră.

L-am lăsat, aproape adormit, cu un bol de floricele în braţe. Părea atât de mic, atât de fragil cu castronul care aproape că era mai mare decât el. Mi-l lăsase pe David pentru două zile, cât ea era plecată din ţară ca să negocieze nişte contracte.

Am tras uşa şifonierului care a scârţâit lugubru. „Mda, aşternuturi curate, trebuie să fie pe aici pe undeva”. Eram puţin cu mintea vraişte. Am fost surprins, plăcut, dar tot surprins rămâne, când m-a întrebat dacă pot să am grijă de cel mic pentru două zile. Ştiam că mama ei, o doamnă care deşi trecuse frumuşel de 50 de ani, se ţinea şi arata impecabil, ţinea la nepotul ei ca la ochii din cap. Era genul de bunica pe care orice copilaşi şi-o doreşte. Tot timpul vorbea cu el, pe viu sau la telefon, îl scotea în oraş, în parc şi îi făcea toate plăcerile.

Am netezit faţă de pernă absent, îndreptând o cută invizibilă. „Şi cu toate astea…” m-am uitat în camera de oaspeţi care nu fusese niciodată ocupată. Mare, goală, cu pereţii vopsit în bej şi mobila cât să dormi şi îţi arunci câteva boarfe, arata potrivită să găzduiască un călător obosit într-un hotel ieftin, dar în nici un caz un copil de 4 ani. „… şi cu toate astea, el a vrut să rămână cu mine”.

– David?! Am strigat eu din dormitor.
– Da? A răspuns el.
– Ce-ar fi să ne băgăm la somn? Nu de alta, am continuat, dar mâine ne aşteaptă o zi grea.
– Oh? A întrebat el din pragul uşii.
– Surpriză puştiule, surpriză. I-am făcut cu ochiul şi am arătat spre bagajul de pe podea, de pe care zâmbea fioros un Superman pixelat. Hai, e momentul să îţi pui costumul şi la somn. Ai cinci minute la dispoziţie soldat, după care vin să dau stingerea. L-am bătut pe umăr şi înainte să ies pe uşă, i-am amintit de spălatul dinţilor, după care, puţin confuz cu privinţa la ce aveam de făcut, am ieşit muşcându-mi buza de jos. Era un gest pe care nu îl mai făcusem de când eram mic, dar nu eram conştient. Târziu, singur în camera mea, mi-am dat seama ce fac şi am oftat exasperat.

„S-a culcat, i-am spus o poveste, e totul OK. Distracţie plăcută şi, ne vedem în Bucureşti”. Am apăsat pe „Send” şi am aruncat telefonul sub pat. Ca prin vis, am auzit şi sunetul pentru mesaj nou recepţionat. Aş fi întins mâna după telefon, dar eram mult prea obosit. Am adormit, gândindu-mă că treaba asta cu copii este mult mai complicată decât pare.

*

Aeroportul era plin până la refuz. Ne făceam loc printre oameni, mana în mână, încercând să ajungem la bară cromata care separa mulţimea de rude, prieteni, iubiţi, familie, soţi şi parteneri de afaceri de cei care îşi trăgeau bagajele după ei şi să creeze un spaţiu prin care să mergi fără să dai din coate în stânga şi dreapta.
– Când ajunge mami? M-a întrebat puştiul. M-am uitat la ceasul de la mână şi la panoul digital care anunţa sosirile:
– Ar trebui să aterizeze în zece minute, plus timpul pentru verificarea actelor, îşi recuperează bagajele şi… m-am oprit puţin să fac un calcul mental şi am continuat: adică, în cam o Cola şi o fugă înapoi. Ce zici? L-am întrebat.
– Nu vreau să o ratăm pe mami. A spus el.
– Stai liniştit, nu o să se întâmple. În plus, am adăugat, în timp ce ieşeam din menghina umană, chestia aia pe care o ţii în mâna sigur nu poate fi trecută cu vederea.

Băiatul s-a uitat la afişul galben pe care scrisese „Bine ai revenit, mami!” cu un marker verde şi a dat din cap aprobator. Fusese ideea lui şi acum îl ţinea de băţ ca pe un steag al victoriei.

Ne-am oprit la o cafenea din incinta aeroportului fiecare cu băutura în faţă. Îmi ardea sufletul după o ţigară, dar nu aveam unde şi cu cine să îl las pe David, aşa că mă mulţumeam să ronţăi paiul.
– Cat mai durează? A întrebat iar copilul.
– Trei sferturi de Cola şi fugă înapoi, i-am răspuns eu. Hai, captain D, timpul o să treacă repede. Povesteşte-mi de colega nouă de la gradi. S-a foit stânjenit, eu i-am zâmbit încurajator. Ia zi, am continuat, e frumoasă?

Mi-a povestit cu o mulţime de bâlbâieli despre cum Mira este fata, drăguţă, dar totuşi fata. Toată lumea ştie, şi aici am dat din cap cu toată seriozitatea de care eram capabil, că fetele, oricât de frumoase şi de amuzante sunt, rămân tot fete. Am continuat să vorbim că doi oameni mari, sorbind din când în când din Cola şi adoptând, fără să ne dăm seama, un ton conspirativ.

Mi-a vibrat telefonul şi, după ce mi-am cerut scuze, primind o mulţime de asigurări că este O.K. am verificat mesajele. Era de la Dana care îmi spunea că îşi aştepta bagajul şi că de abia aşteaptă să ne vadă.
– Cred că este timpul să o luăm la fugă, am spus eu împingând scaunul în spate şi luând o poziţie de start, primul care ajunge are dreptul la o îngheţată dublă.

A ţâşnit ca din puşcă, cu mine chiar în spatele lui. Alergam printre oameni râzând şi împingând oamenii la o parte. Am luat-o înainte ca să fac un culoar, prefăcându-mă că mă împiedic ca să îi las timp să mă depăşească şi să se oprească în braţele deschise ale mamei lui, chiuind de bucurie.

Mi-am aşteptat rândul, privindu-i cum se bucură sincer că se revăd. Dana lăsase din mâna bagajul şi îl strângea la piept duioasă.
– … şi după, am fost în parc şi am învăţat cum să arunc mingea de rugby, şi să ştii că… cuvintele curgeau nestăvilite de la spiriduşul ţopăitor agăţat de braţul celei care i-a dat viaţa.

Cu bagajul în mână, eu îi urmăm puţin stânjenit pentru că eram conştient că făcusem câteva abateri destul de grave. Ora nouă pentru culcare se transformase în 11; micul dejun sănătos se cam transformase în ouă ochiuri cu brânză şi ketchup, iar Mcdonalds sigur nu trebuia să fie pe listă.

Am oprit un taxi şi eu m-am aşezat în faţă. Tot drumul de abia dacă am schimbat două vorbe, în schimb ne zâmbeam nonstop în oglindă retrovizoare. I-am lăsat pe ei acasă şi eu m-am retras în cuibuşorul meu.

Uşa s-a trântit în urma mea cu un zgomot sec, ecoul persistând pe coridor pentru câteva clipite. Stăteam prostit în mijlocul apartamentului brusc atât de gol, incapabil să mă adun. Nu prea ştiam de unde să încep aşa că am hotărât să ies. O tură prin oraş nu putea să îmi facă decât bine, aerul de Bucureşti, oricât de poluat şi de murdar, era preferabil senzaţiei claustrofobice pe care o aveam în casă.

Am făcut stânga împrejur şi uşa s-a trântit din nou, blocându-se automat. „Bere time”, mi-am spus în timp ce alergam pe trepte în jos, „e timpul să mă întorc la viaţa reală”.

Stăteam la masă cu doi dintre cei mai buni prieteni, discutând despre o mulţime de chestii, care mai de care mai neinteresante, dar asupra cărora ne contraziceam mereu. Mi se pare atât de amuzant că, majoritatea femeilor, îşi închipuie că bărbaţii, când se strâng la o alta, vorbesc despre femei, sex, football, sex, perversiuni sexuale, îşi povestesc cu lux de amănunte ultimele cuceriri, presărând pe ici pe acolo câte o exagerare grosolană, apoi se întorc la scanat localul, fabulează pe marginea subiectului sex cu mici variaţiuni: chelneriţa, femeia care a intrat, faţă de la masa vecina, Sapho, ceva care include o vacă, doi armăsari şi 43 de virgine. De fapt, discuţiile că între băieţi sunt plictisitoare şi vizează în principal tehnologia. Femeile vorbesc mult mai mult despre sex decât o fac bărbaţii.

Am mai comandat un rând şi eu m-am dus până la WC. Când m-am întors, pe ecran îmi clipocea un plic închis. Era de la Dana care îmi mulţumea şi mă întreba dacă a doua zi, la prânz, sunt liber. I-am răspuns şi m-am lansat într-o discuţie cu ceilalţi doi pe marginea subiectului WordPress.

M-am lăsat să cad pe scaun, cu capul trăind o viaţă a lui proprie. Vedeam că prin ceaţă şi lumina strălucitoare a soarelui îmi provocă migrene. În faţa mea, un meniu zăcea deschis, dar literele îmi alergau fără sens prin faţa ochilor.
– V-aţi hotărât? M-a întrebat amabil chelnerul.
– O cafea mare, în cea mai mare ceaşca pe care o găsiţi vă rog. Fără zahăr, fără lapte, doar puţină apă plutind într-o pastă de espresso. Mi-a zâmbit politicos şi a luat meniul spunându-mi că dacă mai am nevoie de el, nu am decât să îl cer. Mi-am aprins o ţigară şi am dat din cap. Priveam printre şipcile subţiri ale mesei la pietrişul de dedesubt. Naiba să înţeleagă locurile astea rustice în care te simţi oricum, numai nu la ţara sau la o cabană din munţi. Mă car eram afară, pe terasă, şi nu trebuia să înghit sub privirea unui cerb cu ochi de sticlă, care mă mustra că muşc din pulpa lui din spate.

În spatele meu pietrişul a scârţâit sub apăsarea hotărâtă a unui pantof sport. Am dat să mă întorc, dar două mâini mi-au acoperit ochii.
– Bau! Mi-a şoptit o voce la ureche. Ghici cine e?
– Hm, nu ştiu. M-am prefăcut eu.
– Asta e şi idea, de asta trebuie să ghiceşti.
– Ok, să vedem. Pantofi sport, degete subţiri, păr lung, am tras aer lung pe nas, inhalând mirosul din jur, Coco Mademoiselle… nu ştiu, ANAFul?
– Pe aproape, pe aproape, a râs ea, eliberandu-mi privirea. S-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz. Scuze pentru întârziere. S-a aşezat în faţa mea
– E OK, am răspuns eu, privind-o printre pleoapele mijite.

Soarele îi bătea din spate, aşezându-i fire de aur printre şuviţele ei şatene. Părea desprinsă din poveştile cu zâne, sau cum îmi închipuiam eu zânele. Îmbrăcată lejer, cu un tricou bleu fără mâneci şi jeanşi albi, degaja vitalitate tinerească şi prospeţime. Femeia business de 30 de ani dispăruse. Dispăruseră şi geanta, şi machiajul, şi accesoriile, avea la mâna doar un ceas cu curea de piele albă, şi, că prin farmec dispăruseră parcă şi responsabilitatea, grijile, stresul şi încordarea.

I-am văzut buzele mişcându-se, mi-am dat seama că vorbeşte:
– Scuză-mă, ce ai spus? Am întrebat eu revenind la realitate. Sunt puţin cam aerian astăzi.
– Îţi spuneam că în weekendul acesta îl duc pe David la bunici. Mama de abia aşteaptă să îl vadă, iar lui îi plac nespus de mult vecinii de acolo. Am fost scutit de a da un răspuns pe loc de venirea chelnerului care i-a luat comanda. Eu eram puţin în încurcătură. Era asta o invitaţie? Şi eu, ce ar fi trebuit să spun.
– Ce faci sâmbătă? M-a întrebat ea. „Ei bine, cred că asta mă scoate din belea”, mi-am spus zâmbind interior.
– Nimic în principiu.
– Am două bilete la un concert de Jazz. Mi-a spus ea, turnându-şi lapte în cafea.
– Şi le vinzi? Am întrebat eu zâmbind. A început să râdă şi s-a aplecat peste masă să îmi ia brichetă din faţă. Sânii ei dansau liberi sub tricou şi am fost din nou învăluit de acel miros de Mademoiselle.
– Poate. Asta dacă nu vrei să vii cu mine.
– Atâta timp cât nu este iar la 11 dimineaţa, este OK. Am spus eu.
– E seara la 9, trec eu să te iau, leneşule.

Restul după-amiezii a trecut plăcut cu tachinări, discuţii uşoare şi glume de ambele părţi. La 3 ne-am ridicat şi am plecat după o mică ceartă cu privire la cine să plătească. Am căzut de acord că de data asta să fiu eu, iar sâmbătă urma să fie rândul ei.

Am ajuns la maşină, eu am dat să plec, mi-a zis că are drum prin zonă şi să mă urc. Îi cam plăcea să facă pe şefa, dar nu mă deranja neapărat. Mai ales că totul era în avantajul meu. Ei i-a sunat telefonul şi tot drumul s-a certat cu cineva care aparent nu voia să vândă la preţul pe care ea şi-l dorea. Eu mă uitam pe geam la străzile aglomerate ale Bucureştiului. Mi s-a părut că văd în mulţimea de la semafor pe iubita mea din liceu şi inima mi-a luat-o la galop. Este halucinant cum oameni pe care îi crezi de-a dreptul ieşiţi din viaţa ta, când reapar întâmplător, îţi dau toate planurile peste cap. Am întors capul, dar deja ne îndepărtăm în viteză. Am apucat să observ doar o coamă de păr auriu fluturând şi pierzându-se în mulţime.
– Îmi pare rău, mi-a spus Dana închizând telefonul şi trăgând în faţa casei mele. Era un telefon la care trebuia neapărat să răspund.
– Este în regulă, am spus eu punând mâna pe clapeta de la portiera. A fost o după-amiază foarte frumoasă şi mulţumesc că m-ai adus. Am aşteptat o secundă un răspuns înainte să cobor, dar văzând că nu îl primesc, m-am întors spre ea. Se uită la mine cu sprâncenele ei perfect pensate ridicate, bătând darabana pe volan. Am luat mâna de pe uşă şi m-am întors cu totul în spre ea. Cuvintele erau redundante, mi-am pus palma peste mâna ei de pe volan şi ne-am sărutat pe buze scurt, uşor, mai mult prieteneşte. M-am depărtat de ea, dar braţele ei m-au prins, m-au tras aproape şi de data asta gurile ni s-au deschis, s-au întâlnit, s-au gustat. Mă gândeam că fac o prostie, dar nu mă puteam abţine. Nu mai conta, era o poveste care începea şi eu, să fiu al naibii, dacă voiam să o ratez.

*

M-am întors cu greu din lumea mea. De multe ori, amintirile sunt mai puternice decât realitatea imediată. Se făcuse ora două. Sub mine maşinile se răriseră, mici licurici în noapte care purtau cu ei oameni grăbiţi spre casele lor, spre vieţile lor, spre poveştile lor pe care le scriau cu fiecare clipă.

M-am dat jos de pe pervaz, cu gândul să fac un duş şi să mă culc. De mâine totul urma să se schimbe. Ştiam că nu este adevărat, dar mă minţeam singur cum o făceam şi în facultate când „de mâine” mă apucam de învăţat.

„Dar”, îmi spuneam în timp ce îmi trăgeam peste cap tricoul, „nu este asta însăşi esenţa vieţii? Ne păcălim zi de zi, facem totul mai frumos, mai urât, mai adevărat decât adevărul”? Am dat drumul la duş, oftând de fericire şi de recunoştinţă pentru apă caldă care care, ca de-obicei, îmi aducea starea aia delicioasă de abandon total.

Mai târziu, gol sub cearşaf, somnul nu voia să îşi facă apariţia. Cu cotul sub cap, priveam la tavan şi, într-o stare de semiconştienţă, mă întorceam mereu şi mereu la amintirea Danei, zgândărind-o că pe un dinte dureros peste care nu te poţi abţine să nu treci limba. Am închis ochii şi parcă simţeam în aşternutul proaspăt spălat mirosul acela de Mademoiselle care o însoţea oriunde mergea. Îi simţeam sânii presaţi de pieptul meu, modul unic în care spunea „ia-mă”. Corpul meu reacţiona la amintirea ei, creier prost care nu eşti în stare să faci deosebirea dintre plăzmuit şi aievea.

Prin geamul deschis, o pală de vânt rece mi-a ridicat cearşaful de pe picioare şi atingerea de gheaţă mi-a trimis fiori prin tot corpul, mi-a făcut pielea de găină, exact ca atunci când ea, somnoroasă, se întorcea în braţele mele şi îşi strecură picioarele bocnă între ale mele ca să se încălzească. „Şi toate astea, de la un anunţ, de la nişte lecţii de franceză, de la un sărut într-o maşină. Universul îşi bate joc de noi, ar trebui să fie epic, mult mai epic decât atât”.

*

Localul era plin, plin până la refuz. Ne făceam loc cu greu printre oamenii care, la rândul lor, îşi făceau loc printre alţi oameni. Atmosfera era sufocantă în parte din cauza locului mic, întunecos, sub pământ, care îmi trezea la viaţa claustrofobia, dar şi din cauza fumului dens de ţigară. Am simţit că mă strânge de mână ca să îmi atragă atenţia:
– Eşti bine, am întrebat-o scanând împrejurimile după o plasatoare.
– Cred că am văzut-o pe educatoarea lui David. Mi-a răspuns ea.
– Unde?
– În colţul din dreapta, uite, şi mi-a indicat cu capul, tipa în verde. M-am uitat în direcţia indicată. Într-adevăr acolo era o doamnă care da, părea a fi educatoare. Cum naiba ştiam asta, nici eu nu ştiu. Poate din cauza cocului, poate din cauză că Dana îmi sugerase că asta trebuie să fie.
– Mda, ea este, am spus eu în cele din urmă.
– Eşti sigur?
– Dana?
– Da?
– Nu, nu sunt sigur. S-a uitat în sus la mine mirată. Mi-ai prezentat-o vreodată pe educatoarea lui David? A pufnit din nas şi a reuşit să atragă atenţia unui plasator, care, după ce a cercetat cam în treacăt invitaţiile, ne-a condus la masa noastră.

De unde stăteam noi, puteam cuprinde cu privirea orice colţişor al sălii. În faţă, şi uşor la dreapta, era scena, pe care artiştii se pregăteau de reprezentaţie. Era un pian, o baterie, un saxofon şi o trompetă. Mai mult Nu eram în stare să recunosc în penumbra aia. La stânga, o scară în spirală care ducea afară din local. Imediat lângă, era barul şi, îmi închipuiam eu, bucătăria în spate, ascunsă vederii. Mai era un holisor la dreapta unde credeam că se găsesc băile. În rest, mai nimic. Mese, scaune, meniuri şi oameni.

Ne-am aşezat fata în faţă. Eu, ca un adevărat gentleman, i-am dat ei locul cu spatele la scenă. Am luat meniul de pe masă şi l-am frunzărit la întâmplare.
– Ce vrei să bei? Am întrebat-o.
– Nu ştiu, ceva non alcoolic.
– Nu cred că au, i-am spus, prefăcându-mă că citesc.
– Cum să nu? A spus ea mirată, trăgându-mi meniul din mână.
– Dacă eu îţi spun. Doar chestii tari. Vodcă, absint, chestii dintr-astea. S-a cufundat în lecturarea meniului cu aceeaşi seriozitate cu care făcea orice. Pe măsură ce citea, i-a apărut o cută între sprâncene. Mi s-a părut mult prea nostim şi m-am ridicat să o sărut pe nas. A ridicat privirea spre mine nedumerită:
– Ce a fost asta?
– Un pupic?
– Aşa din senin?
– Cred. Sau poate că am planificat-o timp de doi ani, chiar înainte să te cunosc. Mi-a dat cu meniul în cap, în joacă:
– Eşti un nesuferit.
– Mereu la datorie, da. Deci, ce bei?
– O să iau un suc de portocale.
– Eşti sigură?
– Sunt cu maşina, nu pot să beau alcool.
– Bine. I-am făcut semn unui ospătar care s-a apropiat cu pixul şi carneţelul în mână. O vodcă simplă te rog. Fără gheaţă, fără portocala, şi o vodcă orange, te rog. Dana s-a uitat la mine încruntată.
– Atât? A întrebat George, conform ecusonului pe care îl purta.
– Atât, mulţumesc, am spus eu.
– Eşti nebun?
– În ultimul timp, poate puţin.
– Ţi-am spus că sunt cu maşina!
– Da. Şi-a ridicat mâinile a lehamite.
– Bine, fă ce vrei.
– Dana, am întins mâna peste masă şi am pus-o peste a ei. Uite ce e. Am ieşit în oraş, o să ne simţim bine, bem ceva şi ne întoarcem cu taxiul. Nu e aşa mare lucru. S-a îmbufnat puţin, dar nu a mai protestat.
– Scuză-mă, şi un suc de portocale, dacă nu te deranjează, i-am spus chelnerului care ne aducea băuturile.
– Cu siguranţă, îl aduc imediat.
– Eşti mulţumită?
– Acum de ce ai făcut asta?
– Ca să te las pe tine să alegi, înainte să îmi scoţi ochii pe drum că m-am comportat ca un mascul a cărei posesie eşti bla bla bla. Ea a pufnit pe nas, eu mă amuzam. Ne-am aprins câte o ţigară. Ne-am confruntat din priviri. Eu am cedat de dragul ei şi am privit în altă parte. Sunt oameni cărora nu le place să le fie subminata autoritatea şi independentă. Pentru mine, lucrurile de genul acesta nu mă interesează nici cât negru sub unghii. Sunt gata să fac concesii doar ca să îi văd pe cei de care îmi pasă mulţumiţi. Când m-am uitat din nou la ea, sorbea din paharul cu vodcă. Nu am spus nimic, dar i-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi ea:
– Nesuferitule.
– Dacă aş fi primit un leu de fiecare dată când am auzit acest apelativ, probabil că acum aş fi fost bogat.
– Şi arogant pe deasupra?
– Şi sarcastic. Plin de sine, mai sigur decât ar trebui. Am adăugat eu făcându-i cu ochiul. E un întreg repertoriu. Probabil că într-o zi o să scriu o carte numită „o mie şi una de apelative: de la nesuferit la nesimţit. Varianta comentată şi adăugita”. Am râs amândoi şi tensiunea dispăruse. Ne-am bucurat de jazz şi de compania celuilalt. Ne-am sărutat şi ne-am ţinut de mână. Ne-am pierdut în bula noastră de sticlă din care restul lumii dispăruse. I-am simţit mâna pe piciorul meu, i-am simţit ciorapul fin de pe piciorul ei. Am plusat, până când am găsit banda dresurilor. Ea nu m-a oprit. Se colorase la faţă şi ochii îi străluceau.

Am mai luat un rând. Scrumierele au fost schimbate. Piciorul ei gol se odihnea în poala mea, tachinându-mă prin materialul pantalonilor. O mângâiam şi fredonam cu trupă de pe scenă o melodie de-a Ellei Fitzgerald. Ador jazzul, iar în seara aia o adoram şi pe ea.

La trei dimineaţa ne plimbam pe străzile Bucureştiului, ţinându-ne de mână şi căutând de forma un taxi. Eram amândoi ameţiţi, încinşi, excitaţi, dar hotărâsem tacit să prelungim acest preludiu bizar. Ne-am oprit pe o bancă sub un copac în Cişmigiu şi ne-am sărutat. Mi-am lăsat palma sa îi alunece pe corp, pe faţă, pe braţe, peste sâni, pe abdomen. Cu ochii închişi, respiraţia i se accelerase, mici sunete hârşâite îi ieşeau printre buzele întredeschise. I-am deschis un nasture de la cămaşă şi i-am atins pielea de dedesubt. Era caldă, fierbinte, cu pielea fină şi întinsă. I-am pătruns în sutien, şi i-am ciupit sfârcul. Ea m-a atins peste umflătura din pantaloni şi m-a strâns delicios. Îmi plimbam degetul arătător peste linia dintre sâni, murmurându-i numele.

O oră mai târziu coboram din taxi la mine acasă. Am împins-o spre treptele de la intrare, în timp ce eu mă cotrobăiam după chei. Le-am găsit. Le-am scăpat pe jos când s-a lipit de mine. Ne-am îmbrăţişat, limba ei s-a insinuat în gura mea.
– Aşteaptă să intrăm în casă, i-am spus frământându-i fesele. Am dat să mă aplec după chei, dar a fost mai rapidă. Fundul ei provocator se zărea prin rochia mulată pe corp. M-am lipit de ea, frecându-mi penisul întărit prin acea crăpătură delicioasă. Eram gata să mă dezbrac, să o arunc pe trepte şi să o pătrund acolo, în stradă. Probabil că în nebunia mea aş fi rupt hainele de pe ea, aş fi dat doar puţin chilotul subţire la o parte şi aş fi violat-o dacă se opunea. A râs zdrăngănind cheile în palma:
– Cum rămâne cu „aşteaptă până ajungem în casa”, domnule? Mi-am revenit. Am condus-o pe scări şi până la apartament aproape pe sus.

Uşa s-a trântit în spatele nostru cu un bubuit capabil să trezească întreg blocul. Eu am continuat să o împing până la canapea, dar ne-am prăbuşit pe covor. O doream atât de mult, că nu mai avea importanţă. I-am ridicat rochia şi i-am smuls de-a dreptul triunghiul de mătase roşie dintre picioare. Ea m-a tras de cămaşa până ce nasturii au cedat cu un pocnet şi s-au împrăştiat pe covor, apoi a trecut la curea şi la eliberarea penisului meu care începuse să mă doară.
– Ia-mă, ia-mă odată că nu mai pot, mi-a strigat, zgâriindu-mă pe piept. Am pătruns-o. Am ţipat amândoi. Cu hainele zdrenţe încurcându-se şi pârâind, ne iubeam animalic, incapabili să articulăm altceva decât mârâituri şi gemete înfundate. Ea stătea pe spate, cu picioarele depărtate şi cu un pantof cu toc încă încălţat. Eu, deasupra ei, cu pantalonii lăsaţi doar până la jumătatea coapselor. Sub palme, covorul părea făcut din şmirghel. Cu fiecare contră, capul penisului meu se lovea de cervixul ei violent. Cu fiecare contră, ea ţipa şi eu strângeam din dinţi. O posedam violent, mă întâmpină cu aceeaşi ferocitate. Dacă am fi fost doi sfincşi de piatră, probabil că ar fi sărit scântei din cauza frecării, dar secreţiile ei abundente, făceau alunecarea lipsită de orice neplăcere. Strâmt, fierbinte, ud, a mea, doar a mea, numai a mea. Cred că mormăiam incoerent. Şi-a pus picioarele pe umerii mei şi palmele în spate, sub ea, şi s-a ridicat puţin, închizând unghi şi făcându-mi penisul să se-ndoaie puţin când intra şi
ieşea din ea, muşcând cu putere din pereţii vaginului. Părea şi mai strâmtă, frecarea era şi mai intensă.
– Nu mai pot, dă-ţi drumul odată, mi-a urlat printre suspine, hai, vreau să te simt, umple-mă.
– Mai rezista puţin, i-am spus eu, sunt aproape. M-am sprijinit şi mai mult în braţe, m-am ridicat pe vârfurile de la picioare ca la flotări. Muşchii erau încordaţi la maxim, transpiraţia îmi curgea şiroaie pe şira spinării. Ca printr-o pâclă densă o auzeam ţipând din ce încă mai înalt. Universul meu se limitase la acea bilă de foc din stomac şi din testicule. Strâns, ud, fierbinte, era tot ce simţurile mele mai înregistrau. Strâns, ud şi un uşor parfum de Demoiselle plus mirosul ei de femeie dornică, excitată. Nările, sufletul, trupul îmi era plin de prezenţa ei şi doar a ei. A urlat din nou tânguitor, înalt, aproape un scâncet de copil, şi şi-a înfipt călcâiele în spatele meu, ridicându-şi bazinul de la pământ, şi prăbuşindu-se pe spate cu totul smulgându-mi eliberarea, descătuşarea, storcându-mă parcă şi de energie odată cu pulsaţiile penisului meu care aruncau jeturi din ce în ce mai slabe de spermă fierbinte în ea. Imaginea s-a spart în faţa ochilor mei. Am căzut peste ea, cu toţi muşchii în convulsie.
– Dana, Dana, Dana!

Rămâi la curent cu ultimele fantezii erotice publicate

Adaugă adresa ta de e-mail ca să primeşti fanteziile erotice direct la tine în inbox

O poveste banală #4
Votează articolul

Advertisements

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *